BARABÁS MIKLÓS (1810-1898), „Contele Széchenyi István de Sárvár-Felsővidék (1791-1860)”, ulei pe pânză, 150 x 118 cm, datat: 1860. Credit photo: Muzeul de Artă Cluj-Napoca

Înscriindu-se în şirul numeros al portretelor executate la comanda oficială a membrilor unor asociaţii sau societăţi transilvănene, în dorinţa de a-şi exprima respectul și simpatia față de gândirea vizionară a diverselor personalități politice ale Ungariei, lucrarea de faţă, pictată în ulei de Barabás Miklós pentru sediul Casinei din Cluj, îl înfăţişează pe memorabilul conte Széchenyi István de Sárvár-Felsővidék (1791-1860), înalt demnitar de stat cu vederi liberale, în spiritul reformismului modernist de inspirație vieneză, istoric, economist, teoretician și scriitor, figură proeminentă a societății maghiare din secolul al XIX-lea, cu o contribuție substanţială la crearea Ungariei moderne. A jucat un rol deosebit de important în fondarea Academiei Maghiare de Științe, fiind și principalul donator de fonduri pentru înființarea acestei instituții. De numele său se leagă și construcția primului pod suspendat peste Dunăre din Ungaria, „Széchenyi lánchíd” (Podul cu lanțuri sau Podul Széchenyi), care asigura circulația spre și dinspre cetatea Budei și orașul Pesta. Cu intenţia de a-i conferi tabloului nu doar un scop onorific, ci şi o certă valoare memorială, Barabás Miklós îl reprezintă pe contele Széchenyi la vârsta tinereţii înfloritoare, figură trei sferturi, în contrapost şi semiprofil, orientat spre stânga, într-o postură demnă, respectabilă, degajând un aer ceremonial solemn, uşor distant. Silueta sa impunătoare, animată de o gestică temperată, convenţională, în spiritul eleganţei aulice, domină prim-planul lucrării, reliefându-se pe fundalul unui interior ce emană un sentiment accentuat de grandiozitate reţinută. Prin idealizarea de factură clasicistă, pe alocuri interferată cu romantismul caracteristic epocii, artistul a creat impresia că ridică în sfera eternității figura înfrumuseţată a modelului, învăluită parcă într-o fascinantă aură legendară. Sub raportul recuzitei scenografice, prezenţa unor accesorii cu valenţe simbolice ca draperia din catifea vişinie, strânsă la mijloc, postavul tratat în tonuri de verde cald ce acoperă măsuţa din imediata vecinătate a contelui şi, nu în ultimul rând, natura statică compusă din obiectele de uz cotidian ale intelectualilor epocii (călimară, stilou și hârtie) imprimă ambianţei interiorului o atmosferă mai destinsă, particularizată şi prin prezenţa acelui fragment idilic de grădină, cu timbru romantic, întrezărit în extremitatea dreaptă a compoziţiei. Totodată, se remarcă minuţiozitatea şi măestria artistică în maniera de redare a materialității şi a calităţii tactile a diverselor accesorii şi piese vestimentare ale ținutei festive de curte purtată de Széchenyi: mantia de catifea tivită cu blană și căptușeală roșie, dolmanul de culoare închisă cu brandenburguri și pantaloni roșii cu șnur auriu, cordonul de mantie, brâul cu șnururi, centironul și sabia de gală. Printre celelalte accesorii, se află crucea militară de merit a Prusiei, vizibilă sub gulerul dolmanului, respectiv ordinele de merit purtate pe piept, grăitoare în privința carierei sale militare, de la stânga la dreapta, după cum urmează: Crucea de merit militar a Austriei (Armeekreuz, Kanonenkreuz), Crucea de cavaler a Ordinului Sf. Vladimir (ordin de merit împărătesc rus), Crucea de ofițer a ordinului Sf. Maurice și Lazăr (ordin de merit italian), crucea mică a Ordinului Sf. Ferdinand (ordin spaniol pentru merite militare). Căciula cu pană de vultur (de remarcat, panașul și broderia cu șnur realizate detaliat) este vizibilă în dreapta contelui, alături de natura moartă simbolică, cu funcție evocatoare asupra statului său intelectual și public, a carierei sale de scriitor, economist și politician. Blazonul familial cu inscripţia „Sárvári és Felsővidéki. / Gr. Szécheny István. / Szlt. 1791 † 1860.” individualizează fundalul în colţul din stânga sus al compoziţiei. În ambianţa sugestivă a expoziţiei deschise în sălile de la etajul Palatului Bánffy, lucrarea a dobândit indubitabil o aura de excepţionalitate, ea constituind primul portret de şevalet executat la comandă pentru colecţia pinacotecii fostei Casine din Cluj, solicitarea oficială, în scop public, încredinţată cu deferenţă artistului Barabás Miklós, fiind formulată de membrii comitetului de conducere, cu prilejul trecerii în nefiinţă a contelui Széchenyi István la data de 9 aprilie 1860. Ea face, totodată, şi dovada inconturnabilă a acelui respect neasemuit pe care membrii Casinei clujene îl manifestau față de „cel mai de seamă maghiar” (după expresia lui Kossuth Lajos).

Barabás Miklós (1810, Mărcuşa, judeţul Covasna – 1898, Budapesta) a fost pictor, litograf şi miniaturist, personalitate artistică de referinţă a picturii transilvănene din secolul al XIX-lea, recunoscut astăzi ca unul dintre cei mai prolifici și apreciați portretiști aparținând stilului Biedermeier. Inițierea sa în arta portretistică a debutat încă din perioada studiilor teoretice urmate la Aiud, în cadrul Liceului Reformat, când exersa miniatura pe fildeș și desenul în creion și tuș, răstimp în care a manifestat și un viu interes pentru reproducerea stampelor ce  ilustrau paginile unei celebre publicații aflate în biblioteca liceului: „Musées de Paris” (Muzee din Paris). Această preocupare o va cultiva şi la Sibiu, oraș în care ajunge în 1825, la vârsta de 15 ani, și unde vizitează Pinacoteca baronului Samuel von Brukenthal, având, astfel, un prim contact cu pictura europeană. În completarea instrucţiei artistice, frecventează atelierul lui Franz Neuhauser cel Tânăr, unde ia lecţii zilnice de colorit şi desen. În acest atelier, copiind în tuş planşe litografiate, se familiarizează cu performanţele noii tehnici. Se reîntoarce la Aiud, dar în 1827 decide să se stabilească pentru o scurtă perioadă la Sibiu, unde lucrează câteva portrete. În următorii doi ani, în 1828 și în 1829, călătoreşte între Sibiu şi Cluj, asigurându-şi existenţa din vânzarea miniaturilor şi a portretelor în ulei. La Cluj, are şansa să lucreze şi în atelierul profesorului Giovanni Gentiluomo. În tot acest răstimp, sub îndrumarea lui Gabriel Barra de Akós, îşi însuşeşte mesteşugul transpunerii desenului pe piatra litografică în cadrul atelierelor Institutului Litografic de la Sibiu. În anul 1829, se înscrie la Academia de Arte Frumoase „Sfânta Ana” de la Viena, unde îşi desăvârşeşte formaţia artistică sub îndrumarea profesorilor Joseph N. Ender şi Karl Gselhofer. În capitala austriacă, are loc primul său contact cu arta Biedermeier, momentul fiind decisiv pentru evoluţia ulterioară a carierei sale artistice. Confruntându-se cu grave probleme financiare, părăseşte Viena în luna iulie a anului 1830. Revine la Cluj, dar în lipsa comenzilor, în mai 1831, se vede nevoit să pornească din nou spre Sibiu, unde va realiza un portret al lui Franz Neuhauser cel Tânăr. În acelaşi an, 1831, decide să plece în capitala Ţării Româneşti cu căruţa care transporta cărţile librarului H.W. Thierry de Meronville, traversând graniţa la Turnu Roşu. La Bucureşti rămâne până în anul 1833, locuind în casa farmacistului Raimondi. În 1835, după o călătorie de un an în Italia (1834-1835), unde studiază la Academia de Arte Frumoase de la Veneţia, aici întâlnindu-l şi pe acuarelistul englez William Leighton Leitch, se stabileşte la Budapesta. Deși revine adesea în Transilvania, la Cluj, unde realizează numeroase desene în tuş redând tipuri populare româneşti, din acel moment, evoluția sa artistică, ca pictor, litograf și miniaturist, se va încadra școlii naționale maghiare. Un important document de epocă referitor la viaţa lui Barabás Miklós este autobiografia redactată de el însuşi, care a supravieţuit în două exemplare: unul autograf, iar celălalt sub forma unei copii realizate în timpul vieţii artistului de către fiica sa Ilona, căsătorită Szegedi-Maszák. În anul 1944, acest al doilea exemplar este publicat la Cluj, în volumul „Márkosfalvi Barabás Miklós önéletrajza” (Autobiografia lui Barabás Miklós din Mărcuşa), la iniţiativa lui Biró Béla.

Material documentar: Alexandra Sârbu, comisar al expoziției